Rugă – cântec-descântec de poteci

Aud pădurea mea cum zice,
Seară de seară, câte-un psalm;
Din pat zăresc frunza ce duce
Și ruga mea pe al lor ram.

Iar împreună îți vom trimite,
În mici ceasloave, ca de humă,
Din plânsul sec de ramuri sfinte,
Noi partituri care sa-ți spună:

Aud plângând pădurile, iar una e a mea!

Pentru că mereu iubesc versificarea ad-hoc, din motiv de inspiratie indusa de cuvintele altora – poteci de dor, vinovat aici -, am promis că-mi adun cuvintele într-un loc în care să nu se piardă momentul lor ca de cometă.

6 Comment

  1. De-aș fi făcut și eu așa, să-mi adun rimele împrăștiate prin ogrăzi străine, oare cât de „grăsuț” mi-ar fi blogul acum?

    1. Adriana says: Răspunde

      ..asta gandesc si eu acum. Acum detin ..o mana, de care chiar nu m-am putut dezlipi…

  2. Cuvintele astea merită puse la loc sigur.
    Mulţumesc, Adriana!

    1. Adriana says: Răspunde

      ..eu multumesc, potecuta!

  3. Nicoleta Ionita says: Răspunde

    Eu aș numi versurile care vin ca răspuns la altele, poeme-ecou…

    1. Adriana says: Răspunde

      ..deja mi-am insusit termenul tau..

Lasă un răspuns